Constantin Chiriță – interviuri

Extrase din câteva interviuri acordate de-a lungul timpului de Constantin Chiriță.

– Extras dintr-un interviu acordat lui Titus Buzilă, publicat în Magazin, 1968 –

Dacă aţi fi trecut cu mine acum o săp­­tă­mâ­nă pe lângă Librăria Sa­do­veanu, în jurul orei şapte seara, aţi fi ră­mas cu impresia că spectatorii pe care-i găz­duieşte de obicei spa­ţi­o­sul ci­ne­­ma­tograf „Republica” s-au stră­mutat printr-o neprevăzută de­pla­sare a spectacolului în modesta in­cintă a casei cărţilor. De fapt, „filmul” care rula aici era unul frecvent şi comun, al primei zile de difuzare, ele­mentul neobişnuit constituindu-l doar publicul, numeros cum nu s-a mai văzut, poate, niciodată acolo, în ma­jo­ritate adolescenţi.

Care este istoria acestei cărţi, voluminoasă cât „Răz­boi şi pace” (ciclul „Cireşarilor” – căci des­pre el e vorba – numără în pre­zent cinci volume, Constantin Chi­riţă fiind nu numai autorul cărţii, ci şi al ce­lor trei sute de autografe, re­pre­zentând tot atâtea seturi vân­du­te într-o singură seară), pe care ci­ti­to­rii, la vârsta ultimilor pantaloni scurţi, o sorb cu ne­răb­dă­toare dezinvoltură?

Spuneţi-mi, Constantin Chiriţă, care a fost geneza Cireşarilor?

În urmă cu aproximativ cincisprezece ani mă găseam în faza când, după nenumărate scrieri mediocre – reportaje, schiţe, nuvele – simţeam gestând ideea relizării unui roman, a unei cărţi care să mă reprezinte cu adevărat. S-a întâmplat însă că acest roman, „Întâlnirea”, să-l pot scrie mult mai târziu, pentru moment reuşindu-mi altceva, o carte a cărei co­laborare o vedeam ca pe un folosi­tor şi necesar exerciţiu, înainte de a mă reîntâlni cu… „Întâlnirea”.

Nu cumva această carte a fost Cireşarii?

Ba da, cu ea a început, în adevăr, ciclul Cireşarilor, ajuns astăzi la cinci volume.

Să deducem de aici că geneza cărţii ar putea avea la bază o pură întâmplare?

Nu tocmai, pentru că dacă, în adevăr, impasul în care mă găseam, când începusem să scriu „Întâlnirea”, îmi solicita un „antrenament”, nu este mai puţin adevărat că, fiind un pasionat cititor al literaturii de aventuri pentru tineret, nutream de multă vreme ambiţia  să pot scrie o replică românească la „Tom Sawyer” sau la „Cărarea pierdută”. S-a întâmplat ca exerciţiul epic care a fost „Cireşarii” să însemne, în acelaşi timp, des­cărcarea unor fiori care sălăşluiau de mult în mine.

Acum continuaţi să scrieţi lite­ratură pentru adolescenţi, tot ca exerciţiu?

O, nu, de multă vreme exerciţiul s-a prefăcut în preocupare constantă, în pasiune. Mă veţi întreba ce m-a îndemnat s-o fac. Convingerea că la o anumită vârstă, pe care eu o situez între 12 şi 16 ani, socotind-o cea mai frumoasă, adolescenţii au nevoie de cărţi care să-i facă să viseze, să le dăruiască „clipe din imaginaţia lu­mii”, cum spune cineva. Asemenea cărţi „ale vârstei”, cum le zic eu, pentru a-şi atinge scopul, pentru a transmite adică cititorului valori şi învăţăminte trebuie să fie astfel concepute, încât să reprezinte vârsta, să fie populate de eroi de-o seamă cu cititorii, să-şi desfăşoare acţiunea aici, nu aiurea, pe alte meleaguri, să-i dea necontenit adolescentului ideea de verosimil, în sfârşit, să urzească o acţiune cuceritoare prin dinamism şi neprevăzut. (La această vârstă singură acţiunea poate vehicula cu eficienţă ideea.) Pentru un scriitor care se consacră unei asemenea literaturi capabile să-i ofere mari satisfacţii profesionale, prin faptul că îl obligă la o epică de substanţă, la cunoaşterea acelui material uman atât de gingaş, care este sufletul copilului, finalizarea mesajului său trebuie, cred, să repre­zinte momentul când, în mintea cititorului, clipele de vis devin clipe grave de înţelegere a marilor adevăruri.

Ce transformări a suferit cartea până să ajungă în forma actuală?

Volumul întâi, denumit iniţial „Cireşarii”, denumire pe care a împrumutat-o acum întregul ciclu, a fost rescris sub titlul „Teroarea neagră” (acţiunea se petrece într-o peşteră întunecoasă) pentru a crea noile „premise” epice ale actualei anverguri a romanului. Intervenţii au suferit „Castelul fetei în alb” şi „Roata norocului”, îndeosebi acesta din urmă. O apariţie inedită este „Teroarea albă”, carte care situează pentru prima oară isprăvile micilor mei eroi în ambianţa unei ierni cumplite. Ea ocupă locul al patrulea în ciclu, în timp ce „Drum bun, Cireşari” rămâne ca şi până acum volumul de încheiere.

Credeţi că „Cireşarii” ar mai putea fi eroii şi ai altor isprăvi decât cele povestite până acum?

N-ar fi exclus. Deocamdată se pregăteşte trecerea lor din albul paginii tipărite pe cel al ecranului.

– Extras dintr-un interviu acordat lui Florin Mugur, publicat în revista Argeș, 1972 –

N-ar trebui să-i uităm pe cireşari. Sunteţi în corespondenţă, nu?

Da, am sute de scrisori de la copii…

Citiţi-mi, vă ascult…

Să luăm câteva dintre cele mai recente. „Vă rog să trimiteţi aceste flori cireşarilor. Una vă aparţine”. Era într-un plic fără adresa expe­ditorului. Iar florile, după cum vedeţi, nu mai sunt, le-am pierdut. Iată o scrisoare care m-a emoţionat: „Domnule Chiriţă, mă numesc Aurica şi am cincisprezece ani. Mi-am maturizat copilăria într-un ci­mitir, unde intram cu credinţa în Dumnezeu şi de unde plecam fără ea. O lăsam la mormântul unei Maria, Ileana, Ana etc. Şi luam cu mine un semn de întrebare. La început era abia schiţat, dar s-a accentuat tot mai mult pe măsură ce timpul trecea şi bobocii de lalea de pe mormântul unei Maria, Ileana, Ana înfloreau. Şi atunci, valurile au început să roadă furioase din ţărmuri, strigându-mi la fiecare lovitură «de ce?». Când, disperată, mă zbăteam să le potolesc mânia, au apărut cireşarii. Ca nişte cutezători ce sunt, au escaladat semnul de întrebare şi l-au cucerit. Din nou au ieşit învingători. Valurile au fost liniştite, recăpătându-şi suprafaţa de oglindă. Atunci m-am simţit copil. Ce bine e când te simţi copil! Ce bine e când te simţi cu adevărat copil! După aceea, eu am plecat la mare, apoi la munte, am fost la un castel, într-o peşteră, împreună cu noii mei prieteni. Sufletu-mi liniştit vă mulţumeşte”.
De obicei, sunt întrebat ce mai fac cireşarii, cum o mai duc. În scrisoarea Auricăi, dincolo de naivitatea ei, mi s-a părut că văd un sentiment profund şi un gând aparte.

Alta: „Stimate domnule Constantin Chiriţă, mă numesc Manolache Mariana, sunt elevă în clasa a VII-a a şcolii generale de zece ani Floreşti-Ilfov. Am citit cu foarte-foarte multă plăcere «Ci­re­şarii». Mi-au plăcut mult, dar cel mai mult mi-a plăcut ultimul volum, «Drum bun, cireşari!». Mă revăd pe mine în Maria, visătoare, ne­­păsătoare de tot ce se petrece în jurul său. Aş fi vrut să continuaţi «Cireşarii», până-şi găsesc un loc în viaţă. Mă bucur nespus că se face un serial de televiziune”. Se face, într-adevăr, în regia unui excelent om de cinema: Andrei Blaier.

Dintr-o altă scrisoare, tot a unei fetiţe: „Cireşarii sunt în sufletele noastre. Când am citit despre ei, mi i-am imaginat astfel”. Şi urmează o poezie.

N-o citiţi?

Nu, e slabă şi foarte lungă. Îi descrie pe fiecare dintre cireşari. „Maria – cu Afrodita/O pot ase­mă­na/E zveltă, visătoare/Şi are părul lung”. Scrisoarea are şi un post-scriptum. „Am citit în revista Cu­tezătorii că doriţi să faceţi un concurs pentru alegerea actorilor din filmul «Cireşarii». Credeţi că fete din clasa a VII-a pot participa la concurs?”.

Uite şi alta. Un băiat scrie că aş fi „cel mai perfect om” din lume. Exagerează…

citat_B_171x161

Mă gândesc cât de necesară este această literatură într-o lume ca a noastră care este destul de pragmatică şi economică şi organizată – vorbesc de lumea în general –, cât de multă dorinţă de frumos există în această lume, gândindu-mă în acelaşi timp la o mare densitate a cărţii.

Constantin Chiriță

– Extras dintr-un interviu acordat lui Nicolae Prelipceanu, 1973 –
citat_B_171x161

Victor nu se născuse când l-am scris, dar el nu putea, după ce avea să se nască şi să devină adolescent, să viseze altfel decât mine.

Constantin Chiriță

– Extras dintr-un interviu acordat lui Mihai Tatulici, revista Amfiteatru, 1977 –