Nu a uitat niciodată să se joace

Tata a fost o persoană liniștită, timidă aproape. Nu-i plăcea să fie în centrul atenției.

Nu vorbea mult, nu povestea. Deci nici noi nu știm multe depre copilăria și tinerețea lui. Dar îi plăcea să se joace cu noi. Ieșea cu noi la fotbal pe stradă, la bătăi cu bulgări de zăpadă. Ne-a învățat să sprintăm, să sărim în lungime. Jongla, făcea scamatorii cu cărți de joc, ne scotea monezi din nas și din urechi, le făcea să dispară din nou…

În cei câțiva ani ai copilăriei când se găseau portocale le cojea în așa fel încât să ne poată pune coaja pe cap, ca o șapcă în formă de soare. Mai târziu, când noi eram adolescenți și aveam prieteni în vizită, îi plăcea să joace cărți cu noi – Whist, dar mai ales Bridge.

A fost sărac în copilărie…

…cu toate că Clara Chiriță, mama sa, moștenise o bucată de pământ lângă Bârlad, care producea un venit. Când tata era foarte mic a făcut o pneumonie. Nu existau încă antibiotice. Bunica a vândut jumătate din pământ pentru a obține banii cu care a plătit un vraci să-l vindece. Mai târziu când tatăl său s-a îmbolnăvit de cancer la esofag, a vândut a doua parte din pământ pentru a-l trata pe el. Boala a revenit după un timp, dar n-au mai avut bani pentru alte tratamente. Ion Chiriță, tatăl autorului, a murit când Constantin avea 12 ani. Familia a rămas fără nimic. Sau descurcat cum au putut. De foarte tânăr Constantin Chiriță a început să scrie și să câștige bani cu scrisul.

Era foarte sportiv, puternic, coordonat.

Avea un tonus muscular impresionant, pe care de altfel l-am moștenit toți trei. Când scrie despre Ursu că se puteau face lecții de anatomie privindu-i corpul, se descria pe sine însuși. Era pasionat de sport, de toate sporturile. N-a avut ocazia să practice multe. Știm că a fost boxer, fiindcă i-a rămas ca semn nasul rupt. Știm că pe la 15 ani a vrut să fugă cu un circ – jongla, făcea scamatorii, salturi mortale. Dacă ar mai fi trăit să scrie o carte, ar fi fost cea despre circ. Ar fi fost una din cărțile Trilogiei Romantica, din care a publicat numai volumul 1: Cea mai frumoasă carte de dragoste.

Citea înspăimântător de mult.

Citea în română și în franceză. Putea recita ore întregi poezii din literatura română și cea franceză. Avea o memorie fotografică senzațională. Una din poveștile familiei este că la 5 sau 6 ani, Constantin și-a impresionat familia prima dată cu memoria lui. În casa din Ibănești se adunaseră mai multe persoane pentru a discuta discursul unui politician. La un moment dat, dintr-un colț al camerei, s-a auzit vocea lui Constantin: «Nu-i adevărat, a spus altceva». La care bunicul Mironescu ar fi spus «dar ce știi tu măi Tică?» iar Constantin ar fi răspuns reproducând fraza exactă. Au luat ziarul și au verificat și l-au întrebat de unde știe, iar el a răspuns că a citit articolul. L-au întrebat ce altceva a mai spus politicianul și a recitat întregul discurs fără greșeală, după care bunicul Mironescu ar fi spus, «Mai Constantine, tu ai să devii un om mare».

Șapte dintre cele 13 romane le-a scris înainte de 40 de ani. După ce termina o carte punea un preț în ani de viață pe ea.

„Cartea asta m-a costat 6 ani din viață”, spunea, spre exemplu. Eu cred că estima foarte corect prețul acesta. Scria cu toată ființa lui. Avea un stil de a scrie concentrat și exploziv. Săptămâni, poate chiar și luni se gândea la o carte fără să noteze nimic sau aproape nimic. Când începea să scrie era foarte nervos câteva zile până intra într-o stare de concentrare supremă, poate chiar un fel de transă. Pe urmă se liniștea și scria într-una, zi și noapte, uitând chiar și de ritmul orelor și al zilelor. Termina câte un roman de 300 de pagini în trei sau patru săptămâni. Nu revenea cu corecturi aproape niciodată.

Cireșarii s-au născut într-una dintre clipele cele mai grele din viața autorului.

Familia soției sale, mama noastră, Gertrud Kräuter (care semna Gertrud Gregor sau Gertrud Gregor-Chiriță), a fost persecutată de comuniști. Socrul, Dr.Franz Kräuter (deputat de Timiș), episcopul Augustin Pacha din familia soacrei, plus alți membri ai familiei au fost condamnați la teminiță grea în timpul procesului stalinist împotriva bisericii catolice din 1951. În vremea aceea Constantin Chiriță era redactor și reporter la Scânteia și alte ziare din București. Când s-a aflat că soția lui era fiica unor «dușmani de clasa», a fost concediat de la toate redacțiile.

A supravietuit ca ghost writer (el scria, alții semnau) și a luat hotărârea să scrie o carte atât de frumoasă încât să nu poată fi refuzată de nicio editură. Așa s-au născut… Cutezătorii. A trimis manuscrisul Editurii Tineretului și, într-adevăr nu i-au refuzat publicarea. Însă după câteva zile editura l-a informat că nu poate folosi titlul Cutezătorii fiindcă editura tocmai a lansat o colecție cu același nume. Pe vremea acea locuia cu soția însărcinată și cu micul Victor pe strada Cireșului din București. A fost o coincidență norocoasă. Le-a dat grupului de tineri din roman numele Cireșarii.

Cum a rămas în inima mea?

Un tată bun, un prieten bun, un om cald, mereu jonglând cu abilitate între pragmatism și visare, între ideal și realitate, un om care nu a uitat niciodată să se joace. Fiindu-i așa de aproape, cunoscându-l, mi se pare cumva firesc că a scris Cireșarii așa cum a făcut-o, firesc că a atins sufletul atâtor generații… milioane și milioane de oameni. El vedea lumea așa, simțea așa. Și simțirea lui radia și în jur. Eu nu am preluat talentul scrisului de la el și de la mama, dar ce am avut mereu cu mine a fost entuziasmul ideilor, îndrăzneala inițiativelor, bucuria clipelor și încântarea amintirilor – probabil ingredientele potrivite pentru o viață frumoasă.