Atât de multe cuvinte frumoase se potrivesc descrierii omului și poetului Nichita Stănescu! Se poate oare simțire și recunoaștere mai mai mare decât cea pe care a oferit-o atunci când el însuși s-a descris ca fiind un cireșar?
Nichita Stănescu și Constantin Chiriță au fost buni prieteni, împărțind de-a lungul anilor o mulțime de momente frumoase, dar și tristeți, idei spuse răspicat, dar și gânduri șoptite. Amândoi au iubit minunea copilăriei, cu naivitatea-i pură și emoțiile fără margini, cu avalanșa ideilor și rostirea sinceră a oricărui gând, cu entuziasmul găsirii totului în nimic și siguranța visării netransformată încă în adulta speranță. Au iubit felul în care copilăria revine ritmic în viața adultului, fie și pentru căteva clipe, însuflețind-o, și amândoi au pus pe hârtie, fiecare în felul lui, cuvinte prin care voiau să capteze ceva din esența ei efemeră.
Nichita Stănescu a iubit Cireșarii și, la mulți ani după publicarea primului roman din serie, le-a dedicat un ciclu de poeme. „Cântece de cireşar” cuprinde treizeci și două de poezii și a fost inclus în volumul „Măreția frigului – romanul unui sentiment” (publicat în 1972), care este o suită de poeme în patru cicluri: „Măreția frigului”, „Manualul răului visător”, „Cântece de cireșar” și „Starea cântecului”. Întregul volum i-a fost dedicat prietenului său, Constantin Chiriță, și redăm mai jos câteva dintre poemele din ciclul „Cântece de cireșar”, sperând ca ele să te atragă (sau reatragă) către fascinanta lumea a ideilor, simbolurilor și expresiei acestui artist deosebit.
Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după 1950 și unul dintre reperele esențiale ale întregii literaturi române.
Mai multe informații despre acesta, precum și o listă a operelor sale pot fi găsite pe Wikipedia, aici.
(link extern către carturesti.ro)
Eu sunt un cireșar. N-aș fi fost niciodată un cireșar dacă Constantin Chiriță n-ar fi inventat cireșarii.
„Cireșarii sunt o categorie metafizică. Îmi place cuvântul metafizic. Ca un cireșar ce sunt tocmai de aceea îl spun cu sfruntare, pentru că cireșarii sunt de fapt o categorie onirică. Ca un cireșar ce sunt spun cuvântul oniric cu sfruntare. Cireșarii sunt o categorie pură și absolută. Ca un cireșar ce sunt spun cuvântul „pur“ și cuvântul „absolut“ cu sfruntare. Cireșarii sunt o categorie existențialistă. Ca un cireșar scăpat cu nasul în Larousse spun cuvântul „existențialist“ cu sfruntare. Cireșarii sunt ceea ce sunt. Ca un cireșar ce mă aflu spun cuvântul „sunt“ cu sfruntare. Pe cine sfruntez?! Pe mine însumi mă sfruntez.
Vine vremea cireșelor. Voi cei din licee și voi cei care-l citiți, voi cei care dați doi și trei Jules Verne pe un „Castelul fetei în alb“, voi cei care schimbați cărțile flendurite, cele despre cireșari, cu aceeași patimă cu care schimbați timbrele, emise din statele întemeiate pe lună, vouă vă spun: se apropie vremea cireșelor, să dăm împăratului cireșelor, ca bir pentru sentimentele noastre, câte un coș cu cireșe. Noi îl iubim pentru că suntem cireșari adevărați.”